Selfie-urile sunt tâmpite

Hai, nu vă ambalați toți. Nu toate selfie-urile sunt rele. Dar majoritatea mă scot din sărite.

Serios acum, îi mulțumesc cu mult drag Facebook-ului pentru opțiunea „I dont want to see this”. O folosesc de câte ori văd un selfie enervant.

Adică, hai să zicem că înțeleg. Te uiți în oglindă, îți place vezi și te gândești să împărtășești cu restul lumii. Până acum e ok.

Devine ne-ok când asta se transformă într-un obicei zilnic. Chiar nu e nimeni atât de interesat de fața ta, te asigur eu.

Sunt unii (ca mine) care intră pe Facebook pentru a fi la curent cu ce se întâmplă la facultate, prin știri, a afla lucruri noi și interesante, sau despre promoții, pentru a povesti una alta cu prietenii.

O să-mi spuneți că nu sunt obligată să mă uit la selfie-uri, daca nu mă interesează (eu acum mă întreb pe cine naiba ar putea interesa). Din păcate, Facebookul mă obligă ca măcar să le observ, având în vedere că îmi apar în newsfeed.

Dar cel mai mult îmi place când eu apăs pe butonul să-mi ascundă postarea, iar peste o vreme îmi apare iar, pentru că, doamne ferește, cum să ai doar 80 like-uri pe o poză, hai să ne tăguim și să ștergem tag-ul și să-l punem iar și să ne schimbăm poza de profil de câteva ori pe zi. Apoi să ne simțim mândri de a noastră realizare în viață.

Deci, da, dacă pui câte un selfie cu tine aproape zilnic pe Facebook, ești enervant/ă.

Advertisements

Halău

M-am întors din concediul bloggăresc. Adevărul e că mi-am uitat parola și mi-era lene s-o resetez. Na, nu sunt nici eu perfectă.

Acum stau în vârful patului și mă uit la seriale în mijloc de sesiune. Cum sunt acasă de o săptămână (pentru că, șmecherie, eu în prima săptămână de sesiune n-am avut niciun examen) și cum aici nu prea am nimic de făcut, vreodată, m-am apucat de învățat. Culmea, am terminat cu o zi înainte de examen. Terminam și mai repede dacă nu îmi era și o lene monumentală de multe ori. Acum, na, să vedem ce o fi la examen. Singura mea dorință, ca de obicei, este să trec. 

Acum și mai culmea este că nu știu cum o să ajung la București, după cum am fost informată că din cauza vremii extreme din Prahova și Ilfov nu mai circulă autocarele iar trenurile întârzie câte 5 ore.

Și așa am realizat că a fi la facultate în Ardeal are, totuși, un avantaj: aici vremea e mai molcomă.

Boala și omul

Mi se pare foarte neobișnuit că m-am apucat de scris și încă îmi mai trezește interesul după câteva săptămâni. Așa ceva, mai rar. Nu că aș scrie foarte des, că tre’ să am și eu 5 minute libere ca să pot scrie.

Dar adevărul e că, pentru câteva zile, am fost liberă, fără muncă, fără facultate. Nici nu m-am ridicat din pat.

Poate părea super, atât doar că motivul a fost faptul că am făcut pneumonie.

Vă rog nu mă întrebați „Da’ ce-ai făcut? Te-ai îmbrăcat subțire? Vremea asta, s-a schimbat prea brusc!”, pentru că pneumonia n-are legătură cu cât de subțire/ gros te îmbraci sau cu numărul de nori gri de pe cer. Virușii și bacteriile nu se nasc pe aer rece, ci îi/ le iei de la alte persoane. Câteodată se întâmplă să ai sistemul imunitar slăbit sau virușii/ bacteriile pe care le iei să fie foarte bătăioși, astfel infecția coboară în plămâni.

În orice caz, e la fel de nasol. Mi-am cam plâns de milă, pentru că oricât de mult îmi place să stau degeaba, nu mai e la fel de plăcut când îmi dreg zilele cu câteva crize de tuse, dureri interminabile, foarte puțin somn și zile întregi în care nu am mâncat nimic.

Apoi, din nou, nu mai e la fel de amuzant când nu poți să vezi pe nimeni și nimeni nu vrea să te vadă, ca să nu răspândești boala.

Apoi, e și mai nasol când începi să te simți chiar bine, ți-ai revenit în mare parte, în afară de tuse, te duci la doctor șiiii… îți spune că dacă nu ești mai bine în câteva zile, vei fi internată în spital.

Fun Fun Fun.

Mă rog, nu mai știu care a fost scopul acestei postări când am început s-o scriu, în afară de ăla de a mă lamenta.

Munca și fata

Să muncești e greu.

Toată lumea e într-o frenezie continuă, „dați-mi și mie un internship”, „vreau să mă angajez, să muncesc, cât mai repede posibil” etc. Însă tot acest proces de internare/ angajare este foarte misterios și greu de înțeles, mai ales că nu înțelegi de ce nu ești ales niciodată și nimeni nici măcar nu se sinchisește să-ți dea un răspuns. 

Iar cei care au reușit, totuși, să-și găsească ceva (și nu mă refer la promoții) din timpul facultății sunt priviți cu ochi mari și mirați. Toată lumea are impresia că odată ce ai prins un internship, e un bilet spre un viitor strălucit, faci experiență, ai ce trece în CV și așa mai departe. Practic, ai viața aranjată.

Atât doar că, na, să muncești e greu. Îți ocupă mult timp și e nașpa uneori.

Programul tău se transformă din:

– trezirea la 11-12, mergi la un curs pe la 16, dacă ai chef

– te trezești de dimineață doar câteodată, când trebuie să te duci la seminar

– pierzi vremea, mănânci ceva

– te culci pe la 1-2

– ai timp liber cam pentru orice, dar ți-e lene

În asta:

– te trezești pe la 6-7 în fiecare zi, te îmbraci repede, îți pui ceva de mâncare în geantă

– fugi la facultate să apuci seminarul de 8 dimineața

– fugi la birou, muncești

– fugi la curs

– ajungi acasă pe la 19-20

– faci duș, mănânci, se face ora 22 și te bagi la somn că ești terminat

– o iei de la capăt

 

Cu alte cuvinte, e vineri seara și nu mai am puterea să mă ridic din pat. 

Haideți cu toții să slăvim Ardealul

sticker,375x360.u1

Ardealul nostru scump și drag, drăgălaș de-a dreptul, frumușel, devreme acasă, cel mai cuminte și deștept Ardeal din câți Ardeai(?) s-au văzut. Ardealul care, atunci când era copil, a luat premiul I Ia toate serbările de la grădiniță și pe care din clasa I până în clasa a IV-a îl lăuda învățătoarea în fața tuturor părinților. Ardealul ăla după care se topește toată țara și vecinii toți spun că e foarte cumsecade, deși e un pic mai sfătos așa (e? e?) și are un mic aer de superioritate. Știți voi, Ardealul ăla.

Pe mine mă scoate din sărite Ardealul ăla și toată lumea care îl propovăduiește. Că nu e așa, mă, nu e! Ardealul ăla poate să fie la fel de nesimțit, cocălar, murdar, plin de boschetari și tot ce vreți voi ca restul lumii. „În Ardeal oamenii sunt altfel, mai binevoitori, mai cumsecade, mai politicoși, mai educați…! Totul e mai frumos și mai curat! Și mai bun! Și  blabla!”

Mă leși?

Da, mă, am înțeles are istorie (de parcă restul țării n-are). E mai occidental, așa. Apăi… nu prea, vă zic io. Poate ardelenii care s-au dus în occident sunt mai occidentali, într-adevăr, dar ăștia din România sunt la fel de români ca restul.

Nu vă luați după poveștile „da’ acolo sunt sași și germană și educație și chestii!!!”, că poți să numeri pe un deget câți sași au mai rămas în Ardeal. La fel de multe persoane știu germană. Eu am fost caz special că am făcut germană în liceu românesc. În rest, germana e, așa, mai mult o amintire distantă rău a părinților și o realitate curentă doar pentru cei care se duc la liceele germane (care există și în București). În orice caz, nu mă prind foarte tare ce influență are acest lucru, că până la urmă sașii nu erau mari pretenași cu românii. Erau cam separați unii de alții. Singura influența care a fost și va rămâne sunt clădirile vechi/ cetățile. Care nu fac prea multe în termeni de educație, atâta că aduc turiști cu duiumul. Nu spun nu, asta e bine, facem și noi un ban.

Da, pe de altă parte, e adevărat că toate povestioara asta face bine la imagine și aduce turiiiiști și alte chestii d-asteaaa… A, da, și că au și ardelenii un motiv să se umfle-n piept (asta e ca aia cu zodiile, „sunt mândru/ă, că sunt o anumită zodie!”, pentru că atunci când a fost creat suflețelul tău, ai completat un chestionar și apoi ți s-a dat o zodie, în funcție de cât de cool ieșeai în urma chestionarului; cum altcumva credeți că sunt repartizați nou-născuții pe perioade ale anului?).

Și vă rog eu, insistent, din tot sufletul meu, vă implor, nu, vă rog, vă rog mult de tot, nu-mi faceți asta:

„Păi ție ți se pare normal să fie lumea așa, că doar ai stat acolo toată viața!”

Serios? SERIOS???

Înseamnă că, de fapt, eu doar halucinez toată treaba asta cu facultatea și locuitul în București și faptul că am petrecut destul de mult timp pe plaiuri oltenești. Sau măcar halucinez tot ieșitul ăla din casă, prin care cunosc OAMENI! și LOCURI NOI! Și că tot procesul ăla ce credeam eu că se numește „comparație” e, de fapt, abureală propagată de puterile ascunse ale lumii. De fapt, eu n-am ieșit niciodată din casa părintească și tot ce văd eu e generat pe calculator – MATRIX!!!

În concluzie, mulțumesc tuturor celor care mi-au zis chestia de mai sus. M-au ajutat să mă trezesc la realitate. Am realizat că, în realitatea reală, mă cheamă Neoana și trebuie să salvez lumea. Brb.

Iote!

A mai apărut un blog. Tare misterios și sexy. Mai ales că are tema asta cu baloane. Era singura care mi-a plăcut și nu costa 50 dolari. Măcar și-au mai dat refresh la teme ăștia de la WordPress, că ultima dată când ziceam că mai scriu și eu pe blog (prin 2010-2011, CRED), aveau numai teme nasoale. Și bineînțeles că nu puteai să îți faci tu o temă, că și aia te costa. Îți cereau bani ca să muncești tu singur să îți faci blogul să arate bine. Mă rog. Nici nu mai știu cum era blogul ăla, știu doar că link-ul era ceva titlu de melodie de la Keane. Era din perioada mea de super hipstereală tip liceu (nu că aș fi trecut peste, dar am evoluat la nivel de facultate).

Tradițional, prima postare de pe blog explică de toate. Despre mine, despre blog, despre viața mea super interesantă și plină de aventuri, dar meh. Nici pe mine nu mă interesează. Atâta spun doar, că sunt indignată de toate tâmpeniile și destul de des și trebuie să-mi vărs și io indignarea aia undeva. Ta da!